No exit!

piesă scurtă
de

Florentin Smarandache

Scena 1

Decor:

O prăpastie abruptă, munţi stricaţi, pleşuvi în jur. Întuneric - care să dea senzaţia unei gropi. Doi Alpinişti echipaţi cu rucsacuri, centuri, căşti pe cap, corzi, pitoane.

MEGAFONUL: Atenţiune! Atenţiune! Nimeni să nu părăsească regiunea! Atenţiune! Atenţiune! Nimeni să nu părăsească regiunea!

ALPINISTUL 1: Hai, repede. Timpul senin ne permite să escaladăm Stânca Neagră. Am pregătit rucsacul şi frânghia de susţinere.

ALPINISTUL 2: Mi-e frică. Dacă se prăbuşeşte? Şi, pe urmă, poate că nu există nici o stâncă reală, ne-au creat-o nouă în imaginaţie.

ALPINISTUL 1: Încercăm, pricepi? Trebuie să încercăm. Altfel or să ne îngroape de vii. Bolovanii se prăvălesc de pe munte. (Huruit de pietre rostogolite.) Auzi? Iar a început căderea.

ALPINISTUL 2: Şi cum vrei să ne căţărăm, printre?

ALPINISTUL 1: Ne strecurăm noi...

ALPINISTUL 2: (Se'nchină) Doamne-ajută!

ALPINISTUL 1: Stăteam nopţile, somnambul, să migălesc planul până în ultimul detaliu. N'am uitat nimic. Încalţă-te în bocancii cu şanţuri, caneluri, potcoave să n'aluneci.

MEGAFONUL: Atenţiune! Atenţiune! Nu părăsiţi regiunea! Un comunicat important va fi transmis...

ALPINISTUL 1: Nu mai tace, dracu, odată!

ALPINISTUL 2: Sst, ca te-aude. Nu ştii că s'au răspândit peste tot?!

ALPINISTUL 1: Se bagă în sufletul oamenilor.

ALPINISTUL 2: Dacă intri în gura lor, nu mai scapi cu una cu două.

ALPINISTUL 1: Pune-ţi hanoracul. Sus, pe creastă, o să te ia cu frig. Am cumpărat de la cabanier un ciocănel de bătut pitoane.

MEGAFONUL: Atenţiune! Atenţiune! Indivizi suspecţi au pătruns ast-noapte în Valea Fericirii tulburând liniştea locuitorilor. Nu-i lăsaţi să scape. Constituie un mare pericol public.

ALPINISTUL 2: Ascultă şi tu, sunt pe urmele noastre.

ALPINISTUL 1: Ce mai aştepţi? Nu e timp de meditaţie.

ALPINISTUL 2: Ne-acuză de'naltă trădare. Îi văd în stare.

[Apare un Poliţist cu pistolul în mână.]

POLIŢISTUL: Stai! Nu mişcă nimeni!

ALPINISTUL 2: (În şoaptă) Gata, s'a zis cu noi...

ALPINISTUL 1: Până să mă rog de tine, Cojane... Vroiai să te chem cu lăutari, să te'mping de la spate...

POLIŢISTUL: Faţa la zid! (Alpiniştii se execută) Mâinile sus! (Îi percheziţionează) Ce căutaţi în zona interzisă? (Din nou huruit de pietre rostogolite) Nu răspundeţi, hîm?

ALPINISTUL 2: (Lui Nea Jean) Cine m'o fi pus să mă iau după aldei ca tine?!

POLIŢISTUL: Ia nu mai bălmăjiţi acolo. Întorceţi-vă! N'aţi văzut doi indivizi suspecţi îmbrăcaţi cu hanorace şi bocanci de vânătoare gata să se caţăre pe munte?

(Alpiniştii se uită unul la altul, neştiind ce să creadă.)

ALPINISTUL 2: (Cu gura moale) Ddd...

ALPINISTUL 1: Nu, nu.

ALPINISTUL 2: M... Nu...

ALPINISTUL 1: Pe ei îi căutăm şi noi. Ne-am travestit în sportivi.

POLIŢISTUL: Aveţi de grijă! Cele mai neînsemnate informaţii pe care le aflaţi să le raportaţi imediat postului de poliţie cel mai apropiat. Aţi înţeles? Nimic să nu tăinuiţi.

ALPINISTUL 2: Cum?

ALPINISTUL 1: Am înţeles, să trăiţi!

[Poliţistul iese.]

ALPINISTUL 2: Ufff! Am scăpat. Prin ce emoţii trecusem...

ALPINISTUL 1: Lasă văicărelile. Acum e momentul. Îndeasă rucsacul. Să nu mai pierdem nici o secundă.

[Poliţistul revine.]

Şi s'o ştergem!

POLIŢISTUL: Unde s'o ştergeţi?

[Alpiniştii înlemnesc.]

ALPINISTUL 2: După... să plecăm...

ALPINISTUL 1: După infractori. (Lui Cojan) Tontule!

POLIŢISTUL: Dar cine v'a trimis pe voi?

ALPINISTUL 2: Aşa e, cine ne-a trimis pe noi! Adică pe mine...

ALPINISTUL 1: Cine ne-a trimis, cine ne-a trimis... Păi, D-voastră.

POLIŢISTUL: Uitasem. [Iese.]

ALPINISTUL 1: Ţine-te bine. (Se leagă cu frânghii şi încep căţărarea.)

MEGAFONUL: Atenţiune! Atenţiune! Fiţi cu băgare de seamă. Persoanele, care nu prezintă garanţii moral-politice şi au debite materiale faţă de unităţile sociale, vor fi reţinute pentru cercetări.

În fiecare localitate să se constituie comisii ale organelor de anchetă. Nu trebuie să tolerăm pe nimeni. Orice abatere de la disciplina internă trebuie depistată şi corectată din vreme. Apelăm, în felul acesta, la cooperarea întregii comunităţi din Valea Fericirii...

(Alpiniştii s'au bârâcat unul pe altul până la jumătatea prăpastiei. Huruit de bolovani. Cojan este lovit, se desprinde şi cade. Nea Jean alunecă şi el. Rămân suspendaţi de frânghii.)

ALPINISTUL 1: Să nu te uiţi în jos, mai ales dacă e râu. Te fură apa, te sperii.

ALPINISTUL 2: Au, mă doare capul.

ALPINISTUL 1: Ne antrenăm, ne antrenăm. N'o să vină nimeni să ne ia de mână şi să ne scoată de-aici. Puţină răbdare şi tutun!

ALPINISTUL 2: E imposibil. Un joc periculos.

ALPINISTUL 1: Trebuie să vedem ce e dincolo de noi. Să rezistăm. (Se prinde din nou de stâncă.) Apucă frânghia. Nu te bălăngăni.

ALPINISTUL 2: Nu pot. Mă forţez. Sunt sleit de puteri.

ALPINISTUL 1: Ne dezechilibrăm. Încearcă. Se slăbesc pitoanele.

ALPINISTUL 2: Şi să mai pice iar Poliţia, fleoşc, peste noi.

ALPINISTUL 1: Că doar n'om fi unşi cu ghinion! De ce m'oş fi încurcat eu cu tine... I-am promis nevestii...

ALPINISTUL 2: De-ajuns, nu-mi mai aduce aminte. Crezi că deasupra e mai breaz? M'am obişnuit aici printre peşti. E linişte. Soarele nu pătrunde niciodată ca să te incomodeze cu razele lui. Se bănuieşte c'ar străluci el undeva. Cei mai bătrâni îl ghicesc, şi-aduc aminte de astru, cu nostalgie.

ALPINISTUL 1: Te-ai dat la fund, aia e. Cum de suporţi starea de lucruri marginală în care te complaci?

ALPINISTUL 2: Pentru că aşa este de când m'am născut. Orice societate îşi crează şobolanii ei. Neavând ce vedea, fiindcă în muşuroaiele lor e veşnic negură, cârtiţele n'au nevoie de ochi. Iar, de ies la suprafaţă, orbesc.

ALPINISTUL 1: Ce să mai orbeaască dacă n'au ce!...

A, şi ţi-e teamă de lumina zilei.

ALPINISTUL 2: Dacă oamenii n'au aripi, înseamnă că Dumnezeul i-a plămădit ca să nu zboare. Să renunţăm, Nea Jeane. Nu putem să ne depăşim condiţia de târâtoare pe fundul genunii.

ALPINISTUL 1: Pricep, Cojane, o teză de-a lor: respingerea schimbărilor. Dar eu am învăţat la anatomie că funcţia crează organul. De ce să nu persistăm? Uite: frânghiile astea, şi ciocănelul de alpinist cu pitoanele fac parte din « aripi ». Cu ele ne vom înălţa.

ALPINISTUL 2: Nea Jeane, tu ai trăit în regiunea asta şi înainte de a se numi astfel. Munţii care ne înconjoară, crescuţi brusc din pământ, o stâncă neagră în fiecare punct cardinal, şi încadrândune... le-ai simţit pe viu. Ca o umilinţă. Ei au transformat podişul, aflat la o altitudine respectabilă, într'o vale. Înălţimea, la care se ridica regiunea în trecut, a devenit josime acum prin comparaţie: un abis. Dar, făcând abstracţie de aceste stânci-frontieră cu văzduhul...

ALPINISTUL 1: Ne umbresc munţii societăţii cu crestele lor artificiale. Ne ţin în întuneric, şi-o să ne sfoiegim, Cojane.

ALPINISTUL 2: Dar vara ne fac răcoare, trebuie să recunoşti.

(Huruit de bolovani. Vorbe neînţelese, neplanetare. Alpiniştii se prăbuşesc la pământ.)

ALPINISTUL 1: Îi vezi cum ne tratează? Cum se rostogolesc peste noi cu toată puterea lor politică? Cu cât dispreţ ne scuipă în faţă bolovani şi-aruncă în noi pietrişul vorbelor grele, usturătoare...

ALPINISTUL 2: Nu-i băga în seamă: ei vorbesc, ei aud!

[Se'ntoarce Poliţistul, urmărindu-i din spate.]

ALPINISTUL 1: Numai când oi surzi de tot la suferinţele semenilor. Trebuie să transmitem şi peste munţi, să se afle cât de « fericiţi » suntem noi, cei din « Valea Fericirii ».

ALPINISTUL 2: Cum? Nu ştiai că serviciul de telecomunicaţii nu poate funcţiona în afară din cauza stâncilor prea înalte?

ALPINISTUL 1: Desigur, desigur. Dar dacă o să montăm o antenă pe versantul vestic al iluziilor noastre?

MEGAFONUL: Atenţiune! Atenţiune! Doi indivizi suspecţi, numiţi alpinişti, încearcă să se urce pe idealurile noastre până în vârful Stâncii Negre, care stătea din secole de veghe la hotare. Opriţi-i! Opriţi-i!

ALPINISTUL 2: Of-of-of!

POLIŢISTUL: Ha, ha, ha! Acum nu mai scăpaţi. La postul de control pentru interogatoriu. Marş! Veţi fi condamnaţi de crimă... ideologică.

ALPINIŞTII: (Nedezmeticiţi) Cum?... Care?... Cine?...

POLIŢISTUL: Guu-raa!... La arest cu voi!

ALPINISTUL 1: Domnule, trebuie să fie o confuzie. Nu ne cunoaşteţi.

POLIŢISTUL: O să vă cunosc eu (Îi împinge cu bastonul de cauciuc) îndată... Asasinilor! Tâlharilor! Alpiniştilor! Puşcăria vă mănâncă!

ALPINISTUL 2: Eu n'am nici o vină, zău aşa. M'a târât după el (Arată spre Nea Jean).

ALPINISTUL 1: Are dreptate. Nu-l amestecaţi. Eu sunt capul răutăţilor, instigatorul la nesupunere. Am iniţiat cursul de alpinişti amatori şi-am construit cele patru cabane turistice, popasuri în ascensiunea spre culmi spirituale. (Poliţistului:) Sunteţi mulţumit?

POLIŢISTUL: Sunt, bineînţeles. Ai mărturisit. Adică nu, cum să fiu mulţumit când cineva încearcă să escaladeze muntele dorinţelor?

Scena 2

La puşcarie. Alpiniştii legaţi de mâini şi la ochi. Poliţistul în depărtare.

ALPINIŞTII: (Repetând) În ţara tuturor libertăţilor ne împlinim năzuinţele. Este ceasul bucuriei noastre de a fi contemporani munţilor umbroşi şi văilor adânci. Trăim momente de profundă recunoştinţă şi de măreţe înfăptuiri în această epocă glorioasă. Valea în care ne-am născut ne e mamă, iar tată muntele înalt. Nu vrem să ieşim de-aici. Suntem fericiţi.