|
Interviu: Crenguţa Ţolea – Florentin Smarandache
Florentin Smarandache: O luptă permanentă cu viaţa, cu
toată lumea şi… cu mine însumi!
Pentru a rezista mizeriei psihice din lagăr scriam mereu un jurnal
intim, fără a mă fi gândit să-l public vreodată [pană
la urmă s-a tipărit: “Fugit / jurnal de lagăr”, Vol. I-II,
1994, 1998], ca o descărcare terapeutică, iar pentru mizeria fízică
(dormeam şi 70 de inşi într-o baracă în lagărul din
Istambul) munceam la negru pentru 5$ pe zi ca: zugrav, şlefuitor de
marmură, vopsitor, la încărcat de bălegar, muncitor
necalificat pe şantier, şi rareori ghid pe la turiştii
francezi. Unii au înebunit
în lagăr, altii fugeau din Turcia în Grecia… Prin lagărul din
Italia au fost cazuri de refugiaţi care s-au sinucis… Era o atmosferă
kafkiană… nu ştiai unde sau când vei emigra, nu stiai nici macăr
dacă vei emigra… Ori ŕ la Ionesco,
ca-n teatrul său absurd. Scriau,
săracii emigranţi, disperati, pe la toate ambasadele, organismele
ONU… toţi se prefăceau că ne-ajută… Şi în lagăr
şi în exil nesiguranţa te ţine în tensiune continuă… Este
o rupere din matcă… Şi un sentiment de neapartenenţă nici
ţării de origine şi nici celei adoptive, conform butadei: cu
fundul în două luntre… pană aluneci şi cazi între amandouă…! CT: Toate demersurile dumneavoastră în
poezie, matematică, proză, teatru, artă sunt caracterizate de
originalitate, nonconformist, un spirit revoluţionar. Demolaţi
prejudecăţi învechite, rigide. Propuneţi lucruri absolut noi.
Uneori mi se pare ca lumeă se poate schimba, pornind de la descoperirile
dumneavoastră. Care este scopul tuturor acestor căutări? FS: Audaces fortuna juvat
(Virgiuliu in “Eneida”), soarta îi favorizează pe cei indrăzneţi
– eu as spune: pe cei neconformisti, cei care gândesc altfel (adică în
afara normelor oficiale) şi crează diferit. Iar un proverb francez
sună asa: tous les goűts sont dans
la nature (toate gusturile sunt în natură), adică şi cele
bizare, singulare. Desigur, lumea
se schimbă cate un pic de la descoperirile fiecăruia. Mi-a plăcut
intotdeauna să fiu în contratimp, să încalc normele impuse (începând
de la cele politice, mai ales acestea!... patru dosare au fost întocmite de
fosta Securitate despre mine, însumând circa 880 pagini… până la cele
estetice şi chiar ştiintifice). Nn am avut un scop anume, prin aceste creaţii aparent disparate, ci pur şi simple aşa am simţit. CT: Ce înseamnă paradoxismul? FS: Paradoxismul este o mişcare internaţională de avangardă în literatură, artă, filozofie, chiar şi ştiinţă, bazată pe folosirea excesivă de antiteze, antinomii, contradicţii, oximorone, parabole, paradoxuri în creaţie. L-am înfiinţat în anii 1980 în Romania, dorind lărgirea sferei artistice prin elemente neartistice şi prin experimente contradictorii; în special creaţie în contra-timp, contra-sens. Paradoxismul a pornit ca un protest
anti-totalitar împotriva unei societăţi închise, România anilor
1980, unde întreaga cultură era manipulată de un singur grup. Numai
ideile lor contau. Noi, ceilalti, nu puteam publica aproape nimic. Şi-atunci
am zis: hai să facem literatură… fara a
face literatură! Să scriem… fără să scriem nimic. Cum? Simplu: literatura-obiect. ‘Zborul unei păsări’,
de pildă, reprezenta un “poem natural”, pe care nu mai era nevoie să-l
scrii, fiind mai palpabil şi perceptibil decat nişte semne
asternute pe hartie, care, în fond, ar fi constituit un “poem artificial”:
deformat, rezultat printr-o traducere de către observant a observatului,
iar orice traducere falsifică într-o anumită măsură.
‘Masinile uruind pe străzi’ era un “poem citadin”, ‘ţăranii
cosand’ un “poem semănătorist”, ‘visul cu ochii deschişi’ un
“poem suprarealist”, ‘vorbirea in dodii’ un “poem dadaist”, ‘conversaţia
în chineză pentru un necunoscător al acestei limbi’ un “poem lettrist”,
‘discuţiile alternante ale călătorilor, într-o gară, pe diverse teme’ un “poem postmodernist”
(inter-textualism).
Vreti o clasificare pe verticală? “Poem vizual”, “poem sonor”,
“poem olfactiv”, “poem gustativ”, “poem tactil”.
Altă clasificare, în diagonală: “poem fenomen (al naturii)”,
“poem stare sufletească”, “poem obiect/lucru”. În pictură, sculptură: analog –
toate existau în natură, de-a gata. Deci, un protest mut am făcut! Mai târziu, m-am bazat pe contradicţii.
De ce? Pentru că trăiam în
acea societate o viată dublă: una oficială – propagată de
sistemul politic, şi alta reală. În mass-media se promulga că ‘viaţa noastră
era minunată’, dar în realitate ‘viata noastră era mizerabilă’.
Paradoxul în floare! Şi atunci am luat creaţia în deriziune,
în sens invers, sincretic. Astfel
s-a născut paradoxismul. Bancurile populare, la mare vogă în ‘Epoca’
Ceauşescu, ca o respiraţie intelectuală, au fost surse de
inspiraţie superbă.
“Non”-ul si “Anti”-ul din manifestele-mi paradoxiste au avut un caracter
creativ, nicidecum nihilist (C. M. Popa). Trecerea de la paradoxuri la
paradoxism a descris-o foarte documentat Titu Popescu într-o carte clasică
asupra mişcării: “Estetica paradoxismului” (1994). Pe cand I.
Soare, I. Rotaru, M. Barbu, G. Niculescu au studiat paradoxismul în opera mea
literară.
N. Manolescu se exprima despre un volum de versuri al meu ca este
"în răspăr". Nu am avut un premergător care să
mă fi influenţat, ci m-am inspirat din situaţia pe dos care
exista în
Prin experimente bazate pe contradicţii s-au adus termeni noi în
literatură, artă, filozofie, ştiinţă, chiar şi
noi proceduri, metode, algoritmi de creaţie. Într-unul dintre manifeste propusesem
deturnarea sensului, de la figurat la propriu, interpretări în
contra-sens ale expresiilor şi clişeelor lingvistice, etc. Iar în
1993 am efectuat un turneu paradoxist în Brazilia pe la universităţi
şi asociaţii literare.
În decursul a peste 25 de ani de manifestare a paradoxismului, s-au publicat
30 de cărti şi peste 200 comentarii (articole, recenzii, note),
plus 5 antologii internaţionale cuprinzand circa 400 scriitori de pe
glob, cu texte în zeci de limbi. CT: Există o legatură între matematicile
superioare şi poezie? FS: Putem conchide că
există legaturi şi între noţiunile disjuncte (într-un procent
dependent de fiecare noţiune în parte), în general între <A> si
<nonA>, adică ce se află în afara lui <A>. Precum în logica neutrosofică. Întalnim matematici
abstracte … poezie abstractă … artă abstractă … Dezvoltarea
uneia influenţează evoluţia alteia, precum un Gradus ad Parnassus (un pas către
Parnassus – muntele unde locuiesc muzele). Am încercat
algoritmi matematici care să creeze poeme în contrasens, bazându-se pe răstălmăcirea
clişeelor de limbă şi utilizarea calamburului, de pildă în
limba franceză volumul “Anti-chambres et antipoésies, ou bizarreries”
scris pe când eram profesor cooperant în Maroc (1982-4), care volum cuprinde şi
artă mecanică inserată printre locuţiunile lingvistice
deviate de la semantica normală. Desigur, asemenea compoziţii
lirico-matematice nu se pot traduce, ci adapta la structura altei limbi. CT: Despre ce vorbesc poeziile dumneavoastră? FS: Am început prin poeme metaforice (volumul “Formule
pentru spirit”, 1981), apoi colaje lirice (poemul “Suferinţă si
politică”), versuri citadine, înaintând prin “Legi de compoziţie
internă” (unde începe să se simtă contradicţia) şi ajungând
la genuri noi precum “Distihuri paradoxiste” (traduse în sarbă de poetul
Ioan Baba şi publicate la Novi Sad, apoi traduse în engleză) şi
distihuri tautologice ori duale. Pe
urmă, creaţii în argou şi ţigăneşti (“Cantece
de mahala”). În franceză am scris,
pe cand predam în Maroc, două volume, cel de anti-poezii sau bizarerii şi
altul intitulat “Le sens du non-sens” (Sensul nonsensului), bazate pe
interpretarea la propriu a expresiilor lingvistice figurative. “Nonpoemele”,
concepute în lagărul de refugiaţi politici (1988-90), au pus capac încercărilor
mele lirice ajungând la graniţa poeziei cu nepoezia! Mai degraba, poezia
obiect. Analog “E-n-c-y-c-l-o-p-o-e-t-r-i-a”
(2006), rezultată din creaţii spontane şi involuntare de la
computere, versuri găsite, grafii şi antigrafii – la graniţa
dintre artă şi poezie. În toată
creaţia mea am încercat să abordez stiluri diferite, să fac
experimente cât mai nastrusnice, chiar ciudate… mergând până la limitele
poeziei şi chiar dincolo. Mă feream
de manierism, care se manifesta la majoritatea scriitorilor cu operă intinsă,
şi de aceea mi-am încercat ‘pana’ (electronică!) în felurite
domenii, de la literatură la artă, ştiinţă, rebus. Colaborez cu
oricine, am de învăţat de la oricine; eu şi partenerii mei ne
influenţăm reciproc. Am şi
vizitat multe ţări (peste 25), fie invitat pe la diverse conferinţe
şi seminarii internaţionale, ori documentandu-mă asupra
culturii, istoriei, artei străine – tocmai pentru a-mi îmbogăţi
cunoştinţele şi-a găsi noi surse de inspiraţie, cât
mai exotice. CT: Ce fel de roman este
"NonRoman-ul" dumneavoastra? Ce tip de
discurs şi de literatură propune? FS:
Antitotalitar. Alegoric. Pluri-stilistic (fiecare secţiune este un mic experiment
literar). Ca un cerc vicios, textul se-nvârte-n loc asupra aceluiaşi
subiect: sistemul dictatorial. L-am vrut drept o scriere totală, de avangardă. Roman în roman. Baroc. CT: Care este mesajul trilogiei MetaIstorie? FS: Piesele din MetaIstorie (“Formarea Omului Nou”,
“O Lume Întoars| pe Dos”, “Patria de Animale”; 1993)
relatează tot dictatura, care mă obseda, şi tot în mod extravagant.
Mi-a luat vreo zece ani traducerea în engleză (fiindcă nu aveam
timp, ocupat cu serviciul şi supravieţuirea/problemele din exil), şi
s-a publicat în America sub titlul “A Trilogy in pAradOXisM / Avant-Garde
Political Dramas” la ZayuPress in 2004.
Deşi se referea la regimul totalitar din România (bineînţeles,
numele personajelor şi locul acţiunii erau codificate şi
simbolizante – fusese scrisă cartea între 1986-1988), curios că
editorii A. Johnson & Žakalin
Nežić au făcut analogía cu… Administraţia Bush!... “O lume întoarsă pe dos” este compusă
din 16 tablouri, relativ independente, grupate în 4 module. Prin schimbarea ordinii tablourilor în
cadrul unui modul, ori suprimarea unora, precum şi prin comutarea
modulelor, se obţin alte variante dramatice – în total peste un miliar
de miliarde de piese de teatru, depăşind astfel vechiul record,
care aparţinea lui Raymond Queneau, scriitor francez tot de formaţie
matematică, prin ale sale “Cent Mille Milliards de počmes”, volum despre
care G. Carbonnier concludea că ‘este prima carte pe care nici om nu va
avea timp să o citească în timpul vieţii sale’! Subscriu şi
eu cu acest teatru combinatorial. “Patria de
animale” constituie o dramă fără cuvinte! Un alt record. Puţinele
replici ale personajelor sunt afişate pe tăbliţe (ca într-un
film mut). Această piesă a
fost montată de trei ori la Festivalul Internaţional al Teatrelor
Studenţeşti din Casablanca (Maroc), în perioada 1-21 septembrie
1995, de către formaţia Thespis, din Timişoara, sub regia lui
Diogene V. Bihoi, şi a obţinut Premium Special al Juriului, iar pe
29 septembrie în acelasi an, jucată la Karlsruhe (Germania). Ca şi
NonRoman-ul, s-a vrut un teatru total, înglobând metode dramatice diverse,
multiple. Procedee
folosite: Aneantizarea… Îndobitocirea poporului. Prostituarea intelectului. Violenţa pe scenă (vezi Jean Genet). Teatru în teatru (Luigi Pirandello). Relaţii actor-personaj-autor. Caraghios (precum Alfred Jarry cu “Ubu roi”). Revoltător (Albert Camus in “Caligula”). Bertold Brecht (teatrul epic şi de sunet şi lumini). Crima persoanei împotriva colectivităţii (invers faţă de Friedrich Dürrenmatt). Semiabsurd (Fernando Arabal, Georges Schéhad, Jean Tardieu). Forţa simbolului (Jean Giraudoux). Teatru metafizic. Film în teatru. CT: Care sunt contribuţiile dumneavoastră în neutrosofie? FS: Păi… eu am introdus-o! Neutrosofia a
pornit ca o extindere a dialecticii lui Hegel. Ea se bazează nu doar pe analiza
ideilor / conceptelor opuse -
precum dialectica - ci şi a neutralităţilor dintre ele. Etimologic, neutro-sofia [neutre în franceză < neuter
în latină, neutru, şi în greacă sophia, întelepciune] înseamnă
cunoaştere a gandirii neutre. Neutrosophia este o nouă ramură a filozofiei
care studiază originea, natura, şi scopul neutralităţilor,
precum şi interacţiunile cu diferite spectre ideaţionale. Orice propoziţie / teorie / idee / eveniment /
concept / entitate <A> tinde să fie neutralizat(ă), diminuat(ă),
balansat(ă) de idei sau concepte <nonA> (nu doar de idei sau
concepte <antiA> precum în dialectică) – ca o stare de echilibru; unde <antiA> înseamnă opusul lui <A>; iar <neutA>, neutralităţile (nici <A>,
nici <antiA>, ci intre ele); pe când <nonA> este format prin uniunea lui <neutA> cu
<antiA>. Neutrosofia stă la baza logicii neutrosofice, o logică multivalentă care
generalizează logica fuzzy a lui Zadeh (sau mai exact logica fuzzy intuiţionistică
a lui Atanassov), a multimii
neutrosofice, care generalizează multimea fuzzy, a probabilitatii neutrosofice, care
generalizează probabilităţile clasică şi imprecisă,
si a statisticii neutrosofice. {Acestea-s
definite in “The Free Online Dictionary of Computing”, editat de Denis
Howe în În
logica neutrosofică, orice propoziţie (sau idee, concept) <A>
este T% adevărată, I% nedeterminată, si F% falsă, unde T,
I, F sunt submulţimi standard ori non-standard incluse în intervalul ]-0, 1+[. Ca motto am folosit paradoxul semantic “Totul e
posibil, chiar şi imposibilul!”, iar un derivat al lui “Nimic un e
perfect, nici chiar perfectul”. Logică
neutrosofică este o logică
neclasică, şi am propus-o ca o alernativă a logicilor existente, datorită potentialului ei aplicativ. Ea reprezintă un model matematic al incertitudinii, vaguităţii, redundanţei, contradicţiei. Cartea mea, “A Unifying Field in Logics: Neutrosophic Logic. Neutrosophy,
Neutrosophic Set, Neutrosophic Probability” (1998, 2003), a fost tradusă
în chineză (dialectal mandarin) de prefesorul Feng Liu de la
Universitatea din Xi’an, China, şi în arabă de profesorul Salah
Osman de la Universitatea Menofia din Egipt.
În ea sunt prezentate delimitarile
neutrosofiei de alte concepte şi teorii filozofice, precum dialectica,
epistemología, monismul neutral, hermeneutica, philosophia perennis,
fallibilismul. CT: Ce ne destăinuiţi despre numărul Smarandache-Wellin? FS: M-a atras de mic joaca numerică, la
fel cum Arghezi a jonglat cu materialul vagabond al limbii (“Cuvinte
potrivite”). În şcoala primară
şi gimnazială matematica era pentru mine ca educatia fízică, nu
trebuia să invăţ nimic, înţelegeam din clasă (am
avut un profesor foarte bun pedagog: Ion Bălaşa), iar rezolvarea
exerciţiilor matematice precum un rebus, îmi aţâţau nerăbdarea
să descopăr rezultatul ascuns în enunţul problemei (ca un
roman poliţist în care vrei să descoperi făptaşul!). Uite-aşa
am început să colaborez, elev fiind, la “Gazeta matematică”,
“Octogon”, RMT şi alte reviste şcolare romaneşti şi apoi
străine. Am compus sute
de secvenţe de numere, funcţii aritmetice, ecuaţii diofantice,
conjecturi (căutam întrebări simple şi scurte, dar la care să
un pot răspunde!). Una dintre aceste
secvenţe era concatenarea numerelor prime 2, 3, 5, 7, 11, 13, … , chestiune simplă dar frumoasă, şi găsirea
celor care la rândul lor sunt de asemena prime. Astfel se forma secvenţa (un fel de şir
elementar): 2, 23, 235, 2357, 235711, 23571113, … . Matematicienii americani R. Crandall si C. Pomerance, în
cartea lor “Prime
Numbers: A Computational Perspective” (editia a doua, Springer-Verlag, 2005), le-au botezat: numere
Smarandache-Wellin, iar cele care la rândul lor erau prime au fost numite:
prime Smarandache-Wellin (şi
anume termenii: 1, 2, 4, 128, 174, 342, 435,
1429, ... conform acestor doi cercetatori, precum şi a lui E. Weisstein în
“Encyclopedia of Mathematics”, şi a lui N. J. A. Sloane în “The On-Line Encyclopedia of Integer Sequences”). Eu un ştiu cine este (de unde vine) Wellin? Factorizarea
numerelor mari (de mii sau chiar milioane de cifre), sau testarea daca
acestea sunt prime sau nu, face obiectul criptografiei, folosită în
securitatea sistemelor. CT: Ce a însemnat în istoria ştiinţei
descoperirea Teoriei Dezert-Smarandache? FS: Surprinzator, spre deosebire de toate celelalte curente
literare şi chiar artistice, paradoxismul şi-a găsit folosinţa
şi în ştiinţă!
Chiar la NASA şi NATO. Să luam un
exemplu din cibernetică, folosind fuziunea informaţiei. Roboţii
dispun de multi-sensori (bazati pe radar, raze X, video-camere, sunete, etc.)
care primesc informaţii ce trebuiesc procesate, dar adesea aceste informaţii
sunt contradictorii într-un grad mai mic sau mai mare. Fuziunea acestor
informaţii conflictuale, paradoxiste in ştiinţă este o
problemă veche nerezolvată în întregime de teoriile existente
Dempster-Shaffer, Dubois-Prade, TBM a lui Smets, ori regula de combinare a
lui Yager, sau mulţimile fuzzy ale lui Zadeh, etc. Robotul trebuie s-o
prelucreze în mod automat aceste informatii
paradoxiste şi să ia singur o decizie, aici se manifestă
paradoxismul. În mod similar
privind aplicaţiile militare (pentru tragerea la ţintă, ori identificarea
ţintelor), dar şi în aeronautică, precum şi în medicină
prelucrarea imaginilor conflictuale pentru a pune un diagnostic, sau în
agricultură prelucrarea imaginilor luate prin satelit. În a doua
jumatate a secolului XX cateva noi şi interesante teorii şi modele
matematice au apărut în paralel cu dezvoltarea informaticii pentru
combinarea mai multor tipuri de informaţii (fuzzy, neutrosofice,
nesigure, imprecise, paradoxiste, incomplete, paraconsistente, paradoxuri
Sorites, elemente continue, etc.) furnizate de surse discrepante (experti
umani, măsuratori efectuate de sensori, sisteme de Inteligenţă
Artificială, reţele neurale, teorii cuantice, predicţii
economice). O astfel de teorie, care
permite combinarea informaţiei paradoxiste, a fost denumită “Teoria
Dezert-Smarandache de Raţionament Plauzibil şi Paradoxist pentru
Fuziunea Informaţiilor” (2001), prescurtată in engleză DSmT (Dezert-Smarandache
Theory). Dr. Jean Dezert este
cercetător ştiinţific la ONERA (Office Nationale d’Etudes et
Reserches Aéronautiques, în Paris). Începând din
2003 pană în prezent am participat în fiecare an la Conferinţe
Internaţionale de Fuziune a Informaţiei organizate respectiv în
Australia, Suedia, SUA, Italia, dar am fost şi sponsorizaţi de compania
Marcus Evans să ţinem seminarii despre DSmT în Spania şi
Belgia. Analog, NASA
Langley Research Center (Hampton, Virginia, SUA) ne-a sponsorizat în 2004,
iar NATO Advanced Study Institute în 2005 (în Albena, Bulgaria). CT: Care este diferenţa dintre geometría
euclideană, ne-euclideană, şi geometriile Smarandache? FS: Atât geometría lui Euclid (parabolică)
cât şi geometriile ne-euclidiene [a lui Lobacevsky-Bolyai-Gauss
(hiperbolică), sau a lui Riemann (eliptică)] lucrează pe câte
un spaţiu căruia i-aş zice ‘omogen’, adică o axiomă
se comportă la fel (fie este validată, fie invalidată) pentru
toate elementele spaţiului. Dar, am observat că universul este
heterogen, ca avem de-a face cu o multitudine de spaţii, nu doar unul
singur, deci şi o multitudine de structuri: privind, de exemplu, formele
de relief: exista munţi şi văi, apă şi uscat şi
aer, etc. Şi atunci m-am găndit că putem defini spaţii în
care o axiomă este şi validată pentru unele elemente dar şi
invalidată pentru alte elemente, sau numai invalidată dar în mai
multe feluri. Deci,
geometriile mele hibride (imaginate prin 1969), sunt parţial euclidiene şi
parţial ne-euclideene, sau parţial ne-euclidiene hiperbolice şi
parţial ne-euclideene eliptice, sau chiar parţial parabolice şi
parţial hiperbolice şi parţial eliptice, etc. Ele introduc
pentru prima dată în geometrie ‘gradul de negare’ a unei axiome,
teoreme, leme, propoziţii, proprietăţi. Putem astfel afirma că
o axiomă este 40% negată şi 60% afirmată într-un spaţiu
geometric dat. {Prof. Howard
Iseri de la Universitatea Mansfield din Pensylvania (SUA) şi Dr. Linfan
Mao de la Academia Chineză de Ştiinţe din Beijing au scris cărţi
despre aceste geometrii hibride.} Deci, combinări
de mai multe spaţii. CT: Am citit pe Internat că Prof. W. B.
Vasantha Kandasami de la Institutul Indian de Tehnologie din Chennai a
publicat o serie de volume studiind structurile algebrice Smarandache (monoizi,
semigrupuri, grupuri, spatii vectoriale, algebre lineare, etc.). FS: Da, acestea sunt inrudite cu multi-spaţiile. Incercând să găsesc soluţia
generală a unor congruenţe, am identificat o structură de grup
inclusă într-un semigroup. Deci un fel de insulă în mare. O
structură matematică puternică înăuntrul altei structuri
mai slabe. Şi tot aşa un şir de structuri înlănţuite
una în alta. Câţiva
studenti şi-au sustinut doctoratul în astfel de structuri algebrice
hibride. CT: Pentru că tot am inserat imagini de artă
cibernetică pe care le-aţi produs, descrieţi-ne aUT-aRTA de
care v-aţi ocupat şi aţi tipărit trei albume. FS: Aceste imagini
sunt abstracte, cosmologice. Dar
aut-arta este ceva opus! Îmi place arta
pentru ca n-am talent la pictat şi desenat; vreau sa creez cât mai urât,
cât mai contra gustului comun, neşlefuit, nasol/rasol, fără
gust; am folosit şi "arta gasită" - luată din natură
în stare nealterată, precum Robert Doisneau, francezul fotograf calcând
pe urmele lui Dubuffet, care afirmase că senzaţionalul se află
în banal! Dar să nu
credeţi că e prea usor să faci artă cat mai rea (!) Am admirat mişcările de creaţie, şi le-am citit
regulile: nu pentru a le urma, ci a le încălca. Precum Chaim Soutine, peintre maudit,
între cele două războaie, de la Ecole de Paris, îşi distrugea
periodic pânzele, aşa îmi păstrez eu nepicturile. Pictura involuntara mă preocupă,
fiindcă arta voită (cu tendinţă sau fără) e
artificială, nesinceră, nespontană. Orice artă este un artificiu (David
Graham). Trebuie să te surprinzi
pe tine însuţi dacă vrei să fii poet (Robert Frost).
Am şi experimente-replică la Yves Klein, ori anti-compoziţii
la De Kooning ori Pollock (abstract-expresionişti), ale căror
picturi sunt totuşi perceptibile în unităti repetitive.
Vezi, evitarea oricărei forme de artă, pentru a da nastere
non-artei sau aut-artei: să pictezi cât mai… imposibil cu putinţă!
Aut-arta a fost ca un protest, de prin anii ’90, împotriva artei
aleatoare, care promulga că totul este… artă. Şi-atunci m-am gândit
la o artă întoarsă pe dos: sa creezi cum nu se crează,
adică urât, prost, incorect, cu alte cuvinte cât mai imposibil cu putinţă. Felul cum să
scrii pe dos, care este o emblemă a paradoxismului, l-am extins la felul
cum să nu pictezi, cum să
nu desenezi, cum să nu sculptezi, pană la modul cum să nu joci
pe scenă, cum să nu canti, cum să nu acţionezi – total invers. Doar adjective
negative acumulate în aut-artă: urâţenie, arta neinteresantă,
groaznică, disgraţioasă, execrabilă, murdară,
naturalistă, stupidă, auto-discreditată, incoerentă, goală
de sens, cu cât mai rea cu atât mai bine (!) CT: De ce credeti că merită să
trăim? Ce ar trebui sa facem, fiecare dintre
noi, pentru o desăvarsire spirituală interioară? FS: Vivere est cogitare (a trăi
inseamnă a gândi), exclama Cicero în “Tusculan Disputations”. Începând
cu filosofía antică exegeţii s-au întrebat: Cine suntem? De unde
venim? Şi unde ne ducem? Pentru o desăvârsire
spirituală interioară trebuie să găsim un sens vieţii,
să avem o pasiune (nu viciu), să fim mereu ocupaţi (şi
preocupaţi) dedicându-ne unei cauze. |